Cuvintele pe care le folosim și modul în care prezentăm persoanele cu dizabilități contează. Este important când vorbim cu sau despre o persoană cu dizabilități să o facem într-un mod respectuos și echilibrat, folosind un limbaj corect, neutru și obiectiv.
Astfel, cuvântul dizabilitate trebuie folosit pentru a se referi la un atribut al unei persoane, iar handicap să se refere la sursa limitărilor. Uneori, o invaliditate însăși poate dezavantaja o persoană, ca atunci când o persoană cu un braț amputat nu poate cânta la vioară. Cu toate acestea, atunci când dezavantajul vine din mediu, ca în cazul barierelor atitudinale, legale și arhitecturale, dizabilitatea nu este handicap – factorul de mediu este. Această distincție este importantă deoarece mediul este adesea trecut cu vederea ca o sursă majoră de limitare, chiar și atunci când este mult mai limitator decât dizabilitatea în sine. Astfel, prejudecățile limitează persoanle cu dizabilități prin refuzul accesului la oportunități, iar clădirile inaccesibile înconjurate de trepte și bordurile limitează persoanele care necesită utilizarea unei rampe. Astfel, spre exemplu, o persoană care are infimitate motorie nu este handicapată, ci scările și lipsa rampei de acces sunt un handicap!
Persoanele cu dizabilități sunt, în primul rând, oameni. Etichetarea unei persoane echivalează persoana cu o afecțiune și poate fi lipsită de respect. O persoană nu este o dizabilitate, o stare sau un diagnostic; o persoană are o dizabilitate, o stare sau un diagnostic. Astfel nu spunem “autist, paraplegic, epileptic, orb, surd, mut” ci “persoană cu autism/ cu paraplegie/ cu epilepsie/ cu deficiențe de vedere/ cu deficiențe de auz/ non-verbală”. Concentrându-ne pe dizabilitate, abilitățile, aptitudinile și resursele individului, sunt adesea ignorate. În multe cazuri, persoanele cu dizabilități nu sunt văzute nici ca având capacitatea sau dreptul de a-și exprima scopurile și preferințele, nici ca membri ai societății care sunt contribuabili și care contribuie. Multe cuvinte și fraze utilizate frecvent atunci când se discută despre persoanele cu dizabilități reflectă aceste prejudecăți.
În discuțiile care includ persoane cu și fără dizabilități, nu trebuie să folosim cuvinte care implică stereotipuri negative despre persoanele cu dizabilități. Astfel, spunem copii fără dizabilități/ copii tipici și nu copii normali (acesta ne duce cu gândul, inconștient, că persoanele cu dizabilități ar fi anormale!).
Nu facem presupuneri spunând că o persoană cu dizabilități este eroică sau care inspiră pentru că persoanele cu dizabilități își trăiesc pur și simplu viețile. Stereotipurile pot ridica așteptări false că toate persoanele cu dizabilități sunt sau ar trebui să fie o sursă de inspirație. Oamenii pot fi inspirați de persone cu dizabilități, la fel cum ar putea fi inspirați de oricine altcineva. Toată lumea se confruntă cu provocări în viață. Povestile lacrimogene despre bolile incurabile, dizabilitățile congenitale sau vătămări grave, care sunt destinate să provoace milă, perpetuează stereotipurile negative. Pe cât posibil evităm mila: persoanele cu dizabilități nu sunt „victime”. După cum a remarcat o femeie care folosește un scaun cu rotile, „nu sunt o victimă a scaunului cu rotile. Victime sunt persoanele pe care le lovesc cu scaunl cu rotile la supermarket, cand este aglomerat.”
Alegerea unui limbaj care subliniază ceea ce pot face oamenii în loc de ceea ce nu pot face este mult mai adecvat. Astfel trebuie să folosim expresia “o persoană care folosește căruciorul cu rotile” în loc de “persoana este în scaunul cu rotile/ dependent de scaunul cu rotile”.
Întotdeauna evităm expresiile jignitoare. Nu spunem niciodată infirm/ șchiop/ deformat/ mongoloid/ nebun/ paranoid etc.! Întodeauna spunem persoană care are un mers șchioapătat/ persoana are un memebru superior mai scurt/ un copil sau adult are Sindrom Down/ persoană cu tulburări psihice etc.
Când vorbim cu o persoană care are o dizabilitate, trebuie să fim noi înșine. Ne asigurăm că:
- stabilim și menținem contactul vizual;
- discutăm direct cu persoana și nu cu persona care o însoțește;
- nu vorbim niciodată cu persoana cu dizabilități ca și cum nu ar putea să înțeleagă sau să răspundă;
- nu presupum că persoana nu poate face lucruri; dacă vrem să oferim ajutor întreabăm mai întâi – poate că nu are nevoie!
- nu presupunem că o persoană cu o dizabilitate are și alte dizabilități. De exemplu, cineva care are deficiențe de vedere poate auzi, deci nu este nevoie să vorbim cu un ton ridicat!
